Apa Buna

Stilul de educație ”Părintele — prieten”. Bine sau periculos?0

Stilul de educație ”Părintele — prieten”. Bine sau periculos?

”Sunt pentru fiul/fiica mea — ca un prieten/prietenă” — această idee pare a fi frumoasă și parcă vorbește despre faptul că suntem părinți buni, progresivi, capabili de a cuceri încrederea copiilor. Însă încrederea nu este sinonim cu noțiunea de prietenie cu copilul. Un asemenea stil de educație ascunde în sine câteva pericole grave. În ce constau acestea și cum pot fi evitate — vorbește psihologul Irina Dvornina.

Stiluri de educație

Există patru stiluri de bază. Democrat, autoritar, permisiv, indiferent. De fapt, în mod independent acestea se întâlnesc rar. De obicei oamenii, inconștient, aleg același stil de educație în care au fost educați ei însuși, preluând directivele părintești.

Chiar dacă la nivelul conștiinței acestea ar putea să le displacă.

După cum reiese și din denumirile propriu-zise, stilul autoritar — atunci când ești suprimat și forțat. Un exemplu de asemenea educație ar fi celebra Freken Boc din povestea ”Piciul și Carlson”. Ei ”experiența îi spunea că blândețea nu este o metodă pe care trebuie să o aplici pentru ca copiii să devină ascultători”.

Stilul permisiv (liberal), dimpotrivă, se bazează pe faptul că copilului i se oferă libertate totală în tot. Într-o asemenea familie, toate cerințele copilului se îndeplinesc fără probleme. Oare poate exista copilul fără limite și interdicții? Probabil vă veți mira, dar nu poate, cel puțin, în mod sănătos. Existența fără limite și interdicții — este o sarcincă prea grea asupra psihicului copilului, care generează anxietate puternică și dezorientare în mediul ambiant.

Stilul indiferent se alege în acele situații, în care, din motive variate, părinților în genere nu le pasă de copii. Fiecare membru al familiei are o lume proprie, este solitar, are probleme personale. Kevin din filmul ”Singur acasă” ilustrează destul de bine stilul respectiv de educație.

Stilul democrat

În cazul stilului democrat, lucrurile nu sunt la fel uniforme. În comparație cu celelalte stiluri, această poziție se bazează pe înțelegerea că copilul poate fi independent, are dreptul la activitate, la exprimarea necesităților și dorințelor sale, la propriul punct de vedere, la greșeli. Copilul — membru al familiei cu drepturi depline, părerea căruia este auzită și contează. Iată aici apare punctul periculos.

Dacă relația dvs. cu copilul este de la egal la egal, atunci în ce constă statutul de părinte și cine îi îndeplinește funcțiile?

În mod normal, părinții sunt călăuzitorii copiilor în această lume. Ei determină limite și granițe, ei știu cum trebuie, ei iau decizii în locul copiilor, cu ei este sigur. Sarcina principală a părintelui este de a manifesta grijă și influență în măsură egală.

Copilul are nevoie de anumite limite, reguli, granițe. Fără acestea, el trăiește cu grijă, nu îi este clar după ce să se orienteze, pe ce să se bazeze.

Atunci când copilul și părintele se plasează pe aceeași treaptă și dacă încă, Doamne ferește, părintele începe să-i vorbească despre problemele cu care se confruntă, despre chestiuni personale — apare riscul apariției așa numitei parentificări. Este vorba despre cazurile în care copilul preia funcțiile părintelui, îl tutelează și îngrijește pe părintele său biologic. Și aceasta, din păcate, deseori sună în felul următor: ”Sunt pentru fiica mea ca o prietenă! Putem discuta despre orice subiect!”

Lăsați fiica să aibă prietenele sale, iar dumneavoastră iubiți-o și aveți grijă de ea!

Copilul are nevoie de un propriu adult, care va lua decizii și va purta răspundere pentru acestea.

Credeți-mă, încrederea copilului și ”prietenia echitabilă cu el” sunt lucruri absolut diferite. Dvs. doar nu cereți disciplină și ascultarea din partea prietenilor? În plus, de prieteni nu poți depinde și aceștia pot fi aleși, în comparație cu voi, părinții.

Spre ce trebuie să tindem

Părintele nu trebuie să aibă tendința de a-l înlocui pe cel mai bun prieten, sarcina lui este de a învăța copilul să prietenească și să-și găsească prieteni, să-și construiască un cerc de prieteni. Posibil, în timp, relațiile pe verticală vor trece în relații pe orizontală și părintele-tutelă, părintele-mentor, cu trecerea anilor, va ceda locul părintelui-prieten, prieten mai mare. Dar până în momentul în care copilul se va transforma într-o personalitate complet formată și veți putea începe să prieteniți cu el, vor mai trece mulți ani.

Părinții trebuie să tindă să fie oameni de încredere pentru copiii lor, pentru a le asigura susținere și socializare, atunci când ei au nevoie. Și nici într-un caz nu viciversa!

Aceasta absolut deloc nu înseamnă că părinții și copiii nu-și pot împărtăși chestiuni personale, nu pot petrece împreună timpul liber. Cu toate acestea, ei mereu trebuie să respecte anumite limite. Este formidabil dacă părinții înțeleg preferințele copilului — fie că e vorba despre mașinuțele ”Hot wheels”, regulile jocului polo pe apă sau stilurile muzicale. Dar absolut nu e obligatoriu să vă încadrați în cercul copilului.

Nu e neapărat să fiți ”cel mai bun prieten” pentru copilul dvs., la fel cum să vă deziceți de comunicarea cu semenii, tinzând ca copilul să vă înlocuiască comunicarea cu ei.

Dacă la o anumită etapă (în genere, în perioada adolescenței) veți observa că copilul nu este mulțumit de relația pe care o aveți, cel mai probabil procesul de educație decurge corect.


Irina Dvornina
Irina Dvornina

Licențiată în știițe sociale, cu specializarea în domeniul psihologiei. Efectuează studii la cea de-a doua etapă a psihodramei în cadrul IGPM. Activează în următoarele direcții - sarcină, copii, casă și familie.

Îmi place

Dacă ați observat o greșeală sau o inexactitate în text anunțați-ne.

Informație de contact

Irina Dvornina — Psiholog Tel.: 0 794 3-60-18

Comentariul dvs.

Dacă tema abordată v-a trezit interes, puteți să, lăsați un comentariu

Parteneri noi

Cele mai interesante

Teme populare a rubricii «Până la 1 an»

Articole populare a rubricii «Până la 1 an»